Mai uşor cu intelectualii pe scări

Cât s-a pronunÅ£at în ultimele zile cuvântul „intelectual”, nu s-a făcut în ultimii 20 de ani. Dacă ar fi fost numele unui produs, vânzările lui ar fi crescut până la cer. Dacă ar fi fost o piÅ£ipoancă, ar fi ajuns vedetă la televiziune. AÅŸa, fiind vorba doar de intelectuali, nu s-a reuÅŸit decât demonetizarea ÅŸi mai mult a noÅ£iunii ÅŸi trimiterea în derizoriu a unei calităţi pe care foarte puÅ£ini o au, mai ales dintre cei cărora li se lipeÅŸte pe frunte eticheta cu pricina.

Acum 22 de ani mulÅ£imile ieÅŸite din „negura” comunismului egalitarist, cereau în pieÅ£e „moarte intelectualilor”. Ca ÅŸi acum, ÅŸi atunci atitudinea masei nu avea ca obiect calităţile membrilor elitei nemuncitoare ci defectele acestora, cele care le-au făcut traiul în dictatură cel puÅ£in suportabil. Era o revoltă faţă de cei care îÅŸi cumpăraseră cu vorba meÅŸteÅŸugită, purtată cu dichis de limbile atotpoleitoare sau de stiloul care înÅŸira slove de slavă, un trai boem, fără program de la 6 la 15. Intelectualii nu erau, pentru români, marii stâlpi ai culturii, rezistenÅ£a în faÅ£a degradării, ci beneficiarii unei binevoinÅ£e a stăpânirii, în schimbul unor cioburi de talent puse în slujba acesteia. Talent pe care vulgul îl evalua doar prin prisma statutului pe care posesorul îl avea în societate. Ura împotriva intelectualului a avut la noi o componentă de invidie dar ÅŸi una de dispreÅ£ faţă de cel care nu ÅŸtie ce sunt munca adevărată, palmele crăpate ÅŸi sudoarea care năclăieÅŸte totul. Faţă de cel care scrie sau vorbeÅŸte despre lucruri, trăiri, experienÅ£e, fără să le cunoască în profunzime, din proprie experienţă. Åži, nu în ultimul rând, o silă faţă de permanenta negociere a intelectualului român cu el însuÅŸi ÅŸi cu mai marii zilei, pentru a-ÅŸi asigura condiÅ£iile necesare creaÅ£iei. Mai toÅ£i românii au făcut compromisuri, chiar ÅŸi numai tăcând, dar intelectualii câÅŸtigau de pe urma lor mai mult decât putea visa un muritor de rând.

Carol al II-lea ÅŸi-a avut intelectualii săi. La fel ÅŸi CeauÅŸescu. Mai de curând, Băsescu a reuÅŸit să dea o lovitură aproape mortală rămăşiÅ£elor de respectabilitate pe care le mai avea casta aceasta, folosind-o pe post de breloc la cheile cu care atât de bine a ÅŸtiut să deschidă (mai curând, să închidă) minÅ£ile atâtor români. Din oportunism, cei mai mulÅ£i, din laÅŸitate, din avariÅ£ie sau, cei mai puÅ£ini, din sinceră naivitate, toÅ£i aceÅŸti „intelectuali” s-au lăsat folosiÅ£i ca vectori de imagine, primind în schimb siguranÅ£a că nu vor fi văduviÅ£i de titlul lor ÅŸi, implicit, nu vor risca să ajungă la munca de jos. Interesant de observat: cu cât mai autoritar vodă, cu atât mai mulÅ£i ÅŸi mai aplecaÅ£i intelectualii de curte. Bănuiesc că există o fascinaÅ£ie faţă de forÅ£a brută, faţă de puterea concretă, nu cea dată de cuvinte, idei, idealuri.

Pentru mine, absolventul de facultate nu e automat ÅŸi un intelectual. Nici scriitorul. Sau profesorul doctor. Sau enciclopedia ambulantă, plină de citate. E posibil să nu mă potrivesc definiÅ£iei din DEX, dar să fim serioÅŸi, nu trecem prin viaţă, judecând universul ÅŸi reacÅ£ionând lui, cu dicÅ£ionarul în mână.

Intelectualul e un visător pragmatic, un idealist luptător, un misionar evadat din turnul de fildeÅŸ. El are o viziune despre universul în care trăieÅŸte. Despre cum ar trebui să arate ÅŸi despre ce ar trebui să facă el, mai ales, intelectualul, ca lumea să ajungă în punctul de echilibru imaginat. La un intelectual, pe lângă inteligenţă, cultură, viziune, interes, e vorba ÅŸi despre implicare. Dar nu cea făcută din vârful buzelor obiÅŸnuite cu nectarul scurs de la masa zeilor, ci cea manifestă, în mijlocul oamenilor. Un intelectual construieÅŸte elite, sădeÅŸte valori în cei care sunt la vârsta nevoii ÅŸi permeabilităţii, ÅŸi se luptă cu oricine încearcă să le sufoce. O face în mod programatic ÅŸi nu întâmplător, ca rezultat secundar al activităţilor lui aducătoare de confort personal.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro